O altfel de iubire

Ne hotărâsem printr-o coincidenţă bizară, să ne întâlnim într-un loc neutru. Un loc din care să rămânem cel puţin cu o amintire plăcută. Dintr-o altă coincidenţă, o relaţionară bazată mult pe coincidenţe, singura cafenea deschisă era într-un oraş la jumătatea distanţei dintre noi.
În gara posomorâtă de vreme cu cărămizi încă roşii şi capete de leu în vârful coloanelor şi uşi din lemn de stejar lăsate în bătaia vântului, eram singurul călător. Casiera mă privi preţ de câteva secunde şi îşi reluase croşetatul unui pulovăr gălbui. Aş fi vrut să o întreb când o voi întâlni, dacă simţise aceleaşi aer de capătul lumii.
Ar fi fost coincidenţă să ne întâlnim în gară, dar coincidenţele au o limită.
Ne-am dat întâlnirea la intrarea în cafenea, ca doi prieteni vechi, obişnuiţi cu astfel de momente, ca şi cum nimic nu ar trebuie să marcheze emoţia ce probabil ne chinuia pe amândoi.
Stătea pe scări, privind când în stânga când în dreapta şi, probabil, undeva în inima ei începea să se instaleze îndoială. Stătea de ceva timp, trenul ei ajunsese cu o oră înaintea trenului meu.
Ocolise câteva străzi până să ajungă la cafenea cu gândul la o plimbare, dar străzile erau cu aerul unei mahalale noi, cu blocuri din beton şi câţiva arbori răpuşi de toamnă. Nu-i stârniseră pofta de plimbat şi ajunsese devreme în fata cafenelei.
Era la a trei ţigara când ne-am văzut. Aşa mi-a spus mai târziu.
Un zâmbet ca o descătuşare i se întipărise pe chip, un zâmbet larg ce risipise îndoiala şi frigul ce începuse să se instaleze.
Ne-am salutat ca doi prieteni vechi, cu o strângere de mână, deşi îmi venea să o strâng în braţe şi să-i spun că-i cea mai frumoasă femeie! Poate dacă aş fi strâns-o în braţe, i-aş fi simţi inima răstălmăcind bătăi, strecurând câteva din ele în sclipirea ochilor ce nu aveau astâmpăr şi clipeau des.
De deasupra noastră, clipocind în semiîntunericul ce se lăsasem, o firmă de neon îmi lăsa impresia unei ultime coincidenţe. „Bine aţi venit la Hotel Restaurant…”.
Ne pusesem la singura masă ce parcă era pregătită pentru noi. Un buchet discret de flori, lăsând privirile libere margarete şi ferigi, două lumânări ce creau umbre în jurul nostru şi două ceşti de cafea, ce-şi aşteptau cuminţi conţinutul.
Ne priveam vrăjiţi de zâmbetele noastre, înglodate în emoţii.
Rămăsesem pironit de frumuseţea ochilor ei, cu mult mai frumoşi ca în poze, de pielea cu iz de mătase, fina atingere a mâinii ei creându-mi un val de stări.
De zâmbetul ei sculptat în marmură, ce făcea ca în cafenea să pară ziua prin strălucirea lui.
De formă perfectă a buzelor ei, visând că atingerea lor ar fi ca şi cum aş muşca cu poftă dintr-un fruct oprit.
De forma sânilor, zâmbetul lor trecând peste bluza neagră ce-i sporea frumuseţea.
Îşi arcuise privirea spre mine, lăsându-mă să o admiri în timp ce mă privea cu aceiaşi admiraţie.
Un vlăjgan cu şorţ şi părul vâlvoi, venit dintr-un univers paralel, ne pusese piedica la gânduri, întrebându-ne în timp ce ne turna cafea în ceşti, dacă mai dorim ceva. A fost singurul moment în care cuvintele au curs în seara aceea.
Ne-am întors în universul nostru în care privirile spuneau totul, în care ochii relaţionau mai mult decât o făcusem noi prin mesaje. Gândurile se amestecau unele cu celelalte şi în timp ce-i admiram frumuseţea părului negru, strâns uşor într-o buclă temporală, am simţi un gând venit de la ea „Vrei să rămânem în noaptea asta aici?”
Am răspuns închizând ochii şi deschizându-i de câteva ori, lăsând plăcerea din ei să-i răspundă.
Cafeneaua rămăsese pustie în urma noastră, aproape ţinându-ne de mână, degete ce se atingeau voluntar, lăsând în urma lor mici străfulgerări. O cheie în buzunar, două sticle de apă şi multă dragoste păşind pe un hol cu un singur bec, luminând o uşă spre un univers doar al nostru.
În urma uşii, o cameră colorată în roşu vin, o măsuţă, o noptieră ce vă sta goală în noaptea asta, o lumină stranie colorată lăsând loc unei imaginaţii avide, pereţi cu fotografii înrămate ale unor flori bogate şi un pat.
Nu aveam nevoie de mai mult pentru universul din noi.
Intrase prima în cameră, cu paşi lini temători, cu încă emoţia unei nopţi lungi în faţă şi cu gândul unei iubiri la fel de lungi ca noaptea. Se pusese în faţa geamului privind la razele unui stâlp de iluminare, ale cărui raze desenau forme abstracte pe pereţii camerei şi făceau ca florile să strălucească.
Am lăsat lumină cât să ne vedem, cât să simţim că suntem suflete în căutarea luminii.
M-am apropiat de ea şi am îmbrăţişat-o de umeri. Îi simţeam parfumul cum mă învăluie cu fiecare gând, iar cu fiecare atingere, simţea parfumul ei de iasomie cum se transformă încet încet în aromă de dragoste.
Simţeam trupul ei ca un tremur, că o mică vibraţie molipsitoare. Se lipise de mine cu spatele privind la luminile oraşului.
Îşi dăduse capul într-o parte, lăsându-şi părul liber, dezgolindu-şi gâtul în aşteptarea sărutărilor. Au curs încet, materializând dorinţa.
Se întoarse spre mine şi îşi lipi buzele de buzele mele.

Pentru tine!