Vitamina

Poate dacă nu ar fi fost, nu s-ar fi scris.
Se întâmplă ca la o perioadă destul de lungă de timp, să primesc câte un mesaj în care mi se ridică în slăvi articolele. Nu stau să judec preferinţele cititorilor şi în asemenea situaţii protocolul amabilităţii îmi dictează să răspund cu mulţumiri şi cu promisiuni la citiri asemănătoare.
Din acele puţine mesaje, unul s-a evidenţiat, chiar în această vară. Tonul era unul cald, cuvintele curgeau ca mierea în borcan iar subînţelesul lor se strecură timid. Eram autorul involuntar al unei reveniri spectaculoase dintr-o stare depresivă şi mult chinuitoare de lipsa iubirii. O noutate pentru mine, care mă bucura peste masură, de efectul terapeutic al cuvintelor.
De obicei, schimbul de mesaje se termină cu mulţumiri din partea mea, pentru că nu ştiu exact ce ar trebui să fac într-o asemenea situaţie, nefiind obişnuit cu publicitatea excesivă asupra mea. Totuşi, doamna, pentru că era vorba despre o doamnă, cum am dedus din cele câteva mesaje schimbate, insista în a-şi prezenta onorurile şi admiraţia, culminând cu un mesaj în care îşi exprimă dorinţa ca măcar odată în viaţa noastră, să mă poată strânge în braţe şi să-şi exprime mulţumirea, real. I-am replicat că viaţa este o necunoscută din care scapă doar cel ce-şi îndeplineşte nestingherit visurile. Habar nu aveam că aceste ultime cuvinte scrise, vor fi combustibil pentru ceea ce avea să urmeze.
Era o dimineaţă de vară răcoroasă, care impunea un oarecare cod de vestimentaţie, aşa că mi-am pus şosete la sandale şi am coborât la piaţă. Terminasem de făcut cumpărăturile şi rămăsese să iau doar nişte vitamina C.
De cu seara simţisem o oarecare stare incipientă şi voiam să fiu pregătit, pentru neprevăzut.
Trăgeam după mine căruciorul de cumpărături, gândindu-mă la o întrebare care mă macina de dimineaţă, când telefonul a început să zbârnâie. Eram în fața Farmaciei La Preţ Mic, cu mâna pe clanţă.
Port la ureche pentru situaţii când nu pot ţine telefonul cu mâna, o urechelniţă, adică un dispozitiv care se montează la ureche.
„Bună ziua! Dacă nu poţi vorbi sau este inoportun telefonul meu, închid. Mi-am făcut curaj şi cu îndemnul cuvintelor tale, te-am sunat”
– Nu, este ok! Pot să vorbesc.
„Încă odată, vreau să-ţi mulţumesc. Am simţit în fiecare articol, acel ceva care mă scotea din negură. Câte un pic câte un pic, vedeam cum ies la liman şi zâmbeam”.
– Mă bucur şi, încă o dată, mulţumesc de apreciere.
„Aş fi vrut să-ţi spun multe, acum când văd lumea cu alţi ochi, poate un pic cu ochii tăi, dar nu vreau să deranjez prea tare. Mă simt plină de energie şi căldură şi… iartă-mă că am fost atât de egoistă, tu ce faci?”
– Voiam să cumpăr vitamina C. Tocmai am intrat la farmacie.
” Eşti bolnăvior?! Şi eu sunt, doar un pic. Cred mi-ar face bine nişte vitamina G!”
– O să întreb.
Nu mai era nimeni în farmacie, doar eu şi farmacista, o fătucă ce depăşise de curând cei 18 anişori, cu părul bălai şi ochii ca două safire rătăcite prin noapte.
– Bună ziua! Vitamina G aveţi?
– Îmi pare rău dar nu cred că există vitamina G.
Fatuca farmacista se uită în jurul ei, pentru siguranța expresiei, de parca atunci descoperise că lucra într-o farmaciei.
Îi spun doamnei la telefon.
– Nu are. Sau cred că nu există.
„Nu, nu vreau Vitamina G! Vreau vitamina G, de la Gi”
– Ce?!
– Vitamina C avem.
– Nu cu dumneavoastră vorbeam, ci la telefon.
„Daa! Mă simt pregătită să gust din plin din vitamina G, vreau vitamina G…”
– Ăăă…!
– Avem şi vitamina A.
– Nu vreau vitamina A!
” A trecut atâta timp de când cineva nu m-a făcut să simt ce simt acum… ah…da, vreau o porţie sănătoasă din tine, din vitamina G, vreau să te simt cum îmi curgi prin vene, cum intri peste tot  şi-mi completezi spaţiile goale… ah… da… da…”
– Doriţi vitamina C?
Încercam să-i răspund ceva, dar gura se încleştase odată cu ochii largi desfăcuţi privind fix la o reclamă cu liposolubile, tot ascultând sunetele ce se rostogoleau prin bluetooth. Respiraţie sacadată, gâfâieli, din nou respiraţie sacadată, exclamaţii de preamărire şi ţipete de chemare la împerechere.
– Doamnă, vă rog, terminaţi!
„Acum… termin… da… da…!”
Şi linişte!
„Îţi mulţumesc!”
– Pentru ce?!
Dar închisese. Îi urma ei rămăsese doar imaginea mea reflectată în oglinda de deasupra casei din farmaciei. Ochii mariți excesiv, buze uscate, si ele marite, mâna dusă căus la casca bluetooth în speranța că nimic din ce auzisem eu, nu a mai auzit și altcineva,
– Pentru răceală. Este foarte bună. Vă dau două blistere?
– Daţi-mi două, să-mi revin!
Am plecat puţin bulversat. Pe drum îmi revenise gândul de mai devreme, aşa că vă întreb şi pe voi.
La sandale se poartă ciorapi albi sau negri?