Dajar

Răposata doamna Iusein, a fost o bucătăreasă desăvârşită. Prin mâinile şi degetele ei, curgeau mereu bunătăţuri gastronomice.
Fie câte o scovergă parfumată cu ciocolată, fie câte o tavă de baclavale de-ţi venea să lingi şi degetele tale şi degetele ei, că-i rămâneau pe degete particule atomice de baclavale.
Dar cel mai mult îmi plăcea când ne pregătea o ciorbă de… lapte. Lingeam castronul în căutarea ultimei picături.
Poate din motivul că ne făcea aşa rar, o găseam ca cel mai gustos preparat. Era singurul preparat pe care-l începeam direct din oala.
Mai târziu aveam să-mi dau seama ce greşeală am făcut că nu am întrebat-o ce ingrediente folosea şi a trebuit să-mi scormonesc memoria vizuală şi să retrăiesc pas cu pas momentele de creaţie.
Primele încercări, cam la vreo 15 ani de la ultima picătură de ciorbă de lapte ce mi-a atins buzele, au fost un fiasco. Fie prea sărată, fie cu prea multă fidea, de ieşiseră nişte macaroane îngrămădite, fie laptele răzuit de pe fundul ceaunului.
Pe undeva pe la a cincea, a şasea încercare, începusem să simt un pic din gustul copilăriei, gustul care rămăsese înfipt adânc în bolta palatină.
Ca încercare supremă, am chemat un vecin şi pe fiul acestuia pentru degustare. Le-am spus, cobai 1 şi cobai 2. Le-am prezentat-o ca fiind o delicatese turcească, o reţetă străveche de pe vremea lui Burebista.
La o ciorbă de lapte, este recomandat polonicul, că nu te mai saturi hălpăind. Dar pentru că eram nişte civilizaţi, le-am dat o lingură la fiecare şi câte o farfurie adâncă de tot, plină ochi cu ciorba. S-au privit în ochi ca şi cum s-ar privii pentru ultima oară, s-au uitat cu neîncredere la lichidul alb peste care pluteau nişte bule de bulion în ulei şi au gustat. Nu am avut curaj să stau cu ei la masă, să-i văd agonizând, aşa că m-am retras în bucătărie.
După câteva minute m-am trezit cu amândoi în uşa bucătăriei, care mai de care să intre primul. Credeam că am parte de o invazie zombi, dar ei, doar mai voiau încă o porţie. De curiozitate, am gustat şi eu o lingură din ce a mai rămas pe fund. Bună, cu accente spre foarte bună, comestibilă, gust puţin diferit de amintire. Ceva lipsea, dar nu ştiam ce.
Nu ştiu de ce am încetat să mai fac. Din ziua aceea au mai trecut vreo zece ani şi ceva mărunt până să mă mai gândesc la ciorba.
A fost nevoie de o seară la rotocoalele unor fumuri, la un moment de depanat amintiri şi făcut dragoste cu soaţa. Printre picăturile de vorbe şi mângâieri, ciorba de lapte şi-a făcut drum printre amintiri şi mi-a răsărit în minte, ca un gând care nu dă pace.
Aşa că, a doua zi dis de dimineaţă, l-am angajat pe juniorul blond, ca drept, ajutor de chef.
Am făcut şi o mică ceremoniei, când i-am pus sortul de ajutor de chef. Era mândru ca un brad ce crescuse frumos.
Aveam toate ingredientele şi, ca treaba să fie unsă, am scos la iveală artileria grea, ustensilele Dajar. Un set de tacâmuri, o gigantică oală de inox şi o mică tigaie de inox în care voi pregăti ingredientul.

Aranjate frumos pe masă, strălucind, parcă eram pregătiţi pentru o operaţie pe cord deschis.
– Dajar! I-am strigat băiatului.
S-a uitat nehotărât la mine şi a ridicat din umeri.
– Adică, oala!
– A!
Am pus oala pe foc şi am turnat doi litri de lapte în ea.
– În timpul cât acest lichid îşi va găsi neliniştea şi va încerca să exploreze marginile oalei, vom pregăti ingredientul.
– Aha!
– Dajar! I-am strigat cu o expresie de siguranţă în glas.
Se uită iar la mine, cu ochii miraţi şi încercând să ghicească ce vreau, a luat tigaia şi mi-a întins-o.
– Bun ajutor de chef eşti!
Puţin ulei, câteva picături care ungeau fundul tigăii. Un foc mic, mărunţel, ca de bricheta chinuită şi două linguri de bulion. Când picăturile de ulei au început să sfârâie, i-am strigat băiatului.
– Dajar!
Se conformă şi îmi aduse o paletă. Amestecăm astfel încât compoziţia să nu se înnegrească.
Încet încet laptele începuse să vocifereze. I-am dat focul lin, am aruncat un vârf de sare şi am lăsat tăieţeii să alunece în oală.
– Dajar! Şi i-am arătat tacâmurile şi farfuriile adânci să le aranjeze pe masă.
Am turnat ingredientul din tigaie în oală. Cu fiecare bolboroseală a compoziţiei, vedeam cum se naşte o operă de artă. Fluierând amestecăm laptele, compoziţia, ingredientele… mă simţeam ca un pictor în faţa unei capodopere.
Am lăsat să se răcească, nu prea mult, pentru că îşi pierdea gustul. Cu cât e mai fierbinte, cu atât e mai bună.
– Dajar? Un fel de, mâncăm?!
– Da!
Am pus câte două polonice în fiecare farfurie. Eram cu un ochi în farfuria mea şi cu celălalt la reacţia lui. După două linguri, a pus lingura jos şi mi-a spus.
– Lasă ma’ tati, că poate data următoare îţi iese.
Dar nu l-am auzit. Eram cufundat în gustul copilăriei.