Ce ar putea să te scoată dintr-o stare de amorţeală, altceva decât un uichend petrecut la mare?! Şi nu orice mare, ci Marea Neagră şi nu singur ci cu un grup de oameni minunaţi şi nu oriunde ci tocmai în Jupiter, nu departe de urbea în care-mi duc traiul zilnic simplu şi curat, ca picătura unei lacrimi de bucurie.
Lăsând în urmă toate cele care au contribuit la amorţeala săptămânală, direct din câmpul muncii de birou, cu un rucsăcel de două zile, am urcat în trenul spre Mangalia. Ochi aruncaţi peste câmpurile de maci şi uşoare urme de lavandă, cu aer condiţionat să compenseze căldura de afară, călători mimând bucuria de a zări marea, drumul de o oră şi jumătate a fost cu o linişte ce începea să-mi cuprindă mintea încercată.
Agitaţia unui oraş mic, cuprins de febra turiştilor, a stricat liniştea când am coborât în Mangalia. Doar 5 minute face microbuzul de la gară până în fata hotelului. Când coborî sunt două lucruri care te cuprind. Pe rând.
Prima impresia care-ţi cade atunci când te trezeşti în fața hotelului Opal, este măreţia lui, în sensul curat al expresiei. Te uiţi în sus şi nu se mai termină. Ai crede că un uriaş sta sprijinit între 3 turnuri, se apleacă spre tine şi îţi spune cu o voce gravă „Bine ai venit, flăcău! Acolo e intrarea!” arătând cu degetul o uşă ascunsă printre camere. Poposeşti câteva minute înainte de intrare, pe stânga pe un şezlong pus cu interes înainte de uşă, să-ţi odihneşti rucsacul câteva minute şi să te bucuri de a doua impresie. Liniştea! Cât ai admirat uriaşul blând, ţi-ai dat seama că în afară de foşnetul frunzelor şi ciripitul unor păsări, nimic altceva nu a deranjat contemplarea. Linişte peste tot, nici măcar maşinile care treceau pe şosea nu scoteau zgomot, de parcă pluteau pe covorul de iarbă verde.
La recepţie o domnişoară blondă cu un păr amintind de spicele grâului, cu ochii sidefaţi adâncind admiraţia, îţi recepţionează toată atenţia. Cu greu am putut să-mi iau ochii de la ea să pot observa forma de dispunere a camerelor ca un fagure plin cu miere lăsat în soare, acvariul în care câţiva peşti se bucurau odată cu tine, uşile ce în spatele lor străluceau în soare trandafiri din grădina cu trandafiri, imensele holuri ducând spre camere şi restaurant. Cu un zâmbet topind şi cele mai negre stări, mi-a înmânat cheia.
Camera mare, de două persoane, cu o baie în care puteai să şi dormi, un balcon ce aveam să-l descopăr cât de curând, paturi vânjoase rezistente la impact şi la două persoane suprapuse, un televizor plat cât juma’ de perete, un uscător pentru rufe şi gânduri aiurea, şi multă curăţenie. Era mult mai mult decât pentru mine.
Din balcon puteai să cazi direct pe plajă, dacă te-ai fi aplecat să vezi ce ţigări fumează Mirela din stânga sau Ionela din dreapta din camerele alăturate şi te-ai fi rostogolit puţin spre stânga. Din balcon marea se uită fix la tine şi, oricât ai încerca să te scuzi ca mai stai preţ de două ţigări şi câteva guri de cafea, când îşi întinde degetul şi te cheamă, nu rezişti.
După un duş şi puţină admiraţie a mării, am coborât să colind împrejurimile şi să fac puţină cunoştinţă cu marea, pe care nu o văzusem de dimineaţă, locuri diferite aceiaşi mare, trecând prin grădina de trandafiri şi pe lângă locul de joacă pentru adulţi sanatoși și sportivi.
Am găsit-o liniştită, aşteptând apusul, pe o plajă aproape goală unde doi bătrâni împărţeau o umbrelă şi un şezlong. Marea o poţi saluta în două moduri, ori scoţând picioarele din încălţări şi strecurându-le uşor sub valurile mici ori stând întins pe o piatră lată de pe dig, nu departe de hotel, cu capul sprijinit în palme zâmbind şăgalnic la ea şi arătându-i din ochi hotelul „Bună seara, doamnă! Singură pe aici?! Ce bine vă stă în rochia asta fără pliuri şi cu părul lung şi liniştit!” Poate ai noroc şi îţi răspunde, chicotind cu un val mic spart de dig ce ajunge la tine cu câteva picături şi atunci te bucuri că ai venit la Opal, că e locul perfect unde să o inviţi la bar pentru o cafea cu gust de vanilie şi scorţişoară şi staţi câteva ore lipiţi unul de celălalt legănaţi de muzică într-un lounge creat pentru astfel de momente, ca apoi să o inviţi la tine în cameră.
Dimineaţă te trezeşti cu bătăi în geam „Scoală, puturosule şi hai la plajă!” E soarele care dacă nu tragi de cu seara draperiile, dimineaţă îl găseşti cu tine-n pat. Încerci să te dumireşti unde eşti şi ce-ai făcut aseară, ai fost cu marea sau ai stat câteva ore cu prieteni dragi şi ai depanat amintiri şi viitoare colaborări?! A doua variantă, că îţi trece prin minte motivul prezenţei tale aici, Superblog. Un bun moment să realizezi că o parte din gândurile despre realitate, s-au risipit.
Ziua de sâmbătă trece fără să-mi dau seama, cu mic dejun copios – ador abundenţa de produse din care te poţi îmbuiba- cu trei cafele care-mi repun circuitele în funcţiune şi cu discuţii cu oameni dragi despre câmpurile de lavandă, purtate pe o teresă imensă, cu vedere la mare şi cu un soare darnic până pe la prânz.
Până spre seară la Gală, reuşesc să înroşesc telefonul şi să trag un pui de somn. Gala a fost aşa cum ar trebui să fie, pe terasă, în lumina unui crepuscul marin, cu invitaţi, cu vorbe multe şi discuţii intense pentru alţii. Am stat într-un colţ ferit de socializare, ascultând vorbele şi gândurile ce ajungeau până la mine. A venit şi rândul meu să vorbesc pe semi scena improvizată. Credeam că scap cu felicitări şi mulţumiri organizatorilor, felicitări câştigătorilor şi felicitări în gând mie că venisem aici, la Opal. Dar nu te pui cu Claudia, până nu stoarce din tine şi ultima picătură de socializare, nu se lasă.
E un moment în care e-ul astral din mine se detaşează undeva la câţiva metri deasupra mea şi mă privesc vorbind. Nu mă ascult, că ştiu că spun prostii. Apoi începe să aibă propriile lui trăiri şi gânduri, că „cine sunt eu, că de ce sunt eu şi nu e altcineva, că dacă suntem singuri în imensitatea cerească”, apoi îmi vine în gândul astral ideea că atunci când am venit la hotel, văzusem un teren de tenis, pe dreapta. „Mi-ar fi plăcut să joc un meci cu mine şi să-mi trag câteva mingii galbene în cap” „Hm! Oare cine e blondă aceea suavă, îmbrăcată-n negru şi care-mi zâmbeşte de fiecare dată când ne traversăm circuitele?! Mai bine revin la corpul fizic că cine ştie ce tâmpenii am spus”.
Seara se termină în gust de tort şi poze.
Duminică m-am trezit cu un gând ciudat, în glas de ceartă. Doi pescăruşi se certau la un etaj mai jos, despre cât de bine prăjită trebuie să fie hamsia. Când m-au văzut, au tulit-o. Unul s-a întors. Uitase hamsia.
Soarele zâmbea triumfător la mine, gâdilându-mă pe spate iar mie îmi trecea prin cap ideea că nu prea văzusem copii. De fapt văzusem, în trecere, în fugă lor spre colţul de paradis pregătit de Opal, un loc de joacă numai al lor, cu de toate.
Îmi părea rău că plec aşa repede, aş mai fi stat, doar să privesc marea de la balcon şi să-i recit versuri de îndrăgostit de frumuseţea ei.
Am ajuns la Mangalia cu bunăvoinţă Danei şi ai ei maşină trecută prin aventuri. Stăteam în spate şi m-am întors de două ori să privesc hotelul.
Pa, Opal, sigur voi revenii şi la tine!
1 thought on “Hotel Opal”