Consigliere deschise uşa şi făcu un semn discret lui Pietro. Din mijlocul petrecerii, se desprinse un bărbat scund cu un început de chelie acoperit de restul părului lăsat să crească în plete. Se strecură pe lângă consigliere şi înainte de a se aşeza pe un fotoliu, cu o simulare de plecăciune, spuse:
– Buongiorno, Godfather!
Din spatele unui birou masiv, stând cu privirea spre uşa în aşteptarea invitatului, Don Vindeamo Ieftino cu o voce calmă, groasă, părintească:
– În română, Pietro, în română.
– Si, Godfather, si! Bună ziua, naşule!
– Bună să-ţi fie inima, Pietro! Ce mai faci, ce-ţi mai face familia, ce face Celia?
– E, ca la o familie, cu bune şi rele iar în ultimul timp mai mult rele, afacerea cu fabrica de haine şi spălătoria îmi mănâncă tot timpul. Celia e însărcinată, îmi poartă ce-al de-al treilea copil şi sper să fie băiat.
– Bine, foarte bine, Pietro! A trecut ceva timp de când nu am mai vorbit şi mă întreb ce vânt te-a îndemnat să treci pe la mine.
– Aşa e naşule. Au fost timpuri frumoase, dar de la o vreme simt că mă sufocat în micuţa casă. Afacerea mi-a crescut, familia mi-a crescut şi simt că ne înghesuim în cei 130 de metri pătraţi ai casei. Fetele au crescut şi fiecare îşi doreşte camera ei, ştii cum sunt fetele pretenţioase şi niciodată nu le-am refuzat, au avut de toate. Acum e şi cel mic pe drum şi deja mă gândesc că o să ne călcăm în picioare. Celia mă bate la cap să mărim casă, să renovăm şi în acelaşi timp să mai construim două sau trei camere. Eu aş fi vrut să ne mutăm în altă casă, mai mare, mai spaţioasă, cu o curte mare, dar Celia insistă să rămânem aici, că aici s-a obişnuit, aici îşi are toate prietenele şi e un cartier bun, cu vecini de treabă…
– Pietro, Pietro…!
– Da, naşule!
Don se ridică de la birou, îndreptându-se spre fotoliul de lângă Pietro.
– Luca, my consigliere, fi drăguţ şi adu cutia aceea, bună.
O mişcare din cap a aprobare şi Luca începu să caute prin dulăpioarele bibliotecii.
Lui Pietro, pentru o secundă petrecută privindu-l pe Luca, mintea i se înceţoşă iar sângele îi îngheţase în vene.
Se puse lângă Pietro, privindu-l insistent.
– My friend, Pietro! Nu m-a deranjat când te-ai hotărât să porneşti o afacere pe cont propriu. Chiar m-am bucurat pentru tine ştiind cât îţi doreai acest lucru. Nu m-a deranjat când ai început să cauţi furnizori în altă parte, când ştiai că la mine puteai găsi cele mai ieftine materiale. Hei, am gândit că nu mai vrei să depinzi de nimeni, să nu-ţi creezi obligaţi, nu! Cel mai tare m-a durut că nu ai mai dat nici un semn de viaţă. Suntem prieteni de 35 de ani, am crescut împreună pe străzile oraşului, ne-am bătut pe strada pentru aceleaşi principii, am tras primul tun împreună şi cred că merităm puţină atenţie din partea ta. Un telefon… o vizită… un mesaj prin prieteni comuni… ceva care să-mi spună că eşti bine. Dar…
– Don Vindem Ieftin, te rog să mă ierţi!
Luca îşi făcuse apariţia cu o cutie lată, nu mai groasă ca tăblia biroului şi i-i întinse lui Don. Ochii lui Pietro urmărea cu atenţie drumul cutiei iar chipului lui căpăta o nuanţă de vânătă.
– … voi trece totul la spate. Voi lăsa trecutul să fie trecut şi vom reînnoda prietenia noastră. Eşti omul cu care mi-am petrecut copilăria şi ne-am ajutat mereu, iar acest lucru nu-l voi uita niciodată.
Deschise cutia şi o întinse spre Pietro, nu înainte de a lua din cutie un trabuc.
Cu mâinile tremurând încă, Pietro schiţă un zâmbet şi se servi din cutie. Pe chipul lui lumina reveni la intensitatea omului viu.
– Acum, my old friend, spune-mi cum pot să te ajut?!
– Oh, Don Vindem Ieftin, am văzut la Luigi Scarlagini un filmuleţ. Mi-a spus că l-ai ajutat mult. Vreau să mă ajuţi şi pe mine, Don, să mă consiliezi ce să fac mai bine, să mă mut sau să mai construiesc două trei camere, ce m-ar costa mai mult din ele?! Am ceva bani puşi deoparte, pentru situaţii deosebită iar acum este o situaţie deosebită, dar nu-mi ajung pentru cât aş vrea eu. Nu vreau bani, Don, vreau materiale pentru orice situaţie ar fi ea, materiale la fel de bune dar mai ieftine, că a înnebunit piaţa. La porţile fabricilor nu vor să mă primească, că nu cumpăr destul… la magazine preţurile cresc pe zi ce trece…
– Da, Luigi! A venit la mine, ca şi tine, în căutare de lucruri mai simple. I-am spus că dacă îmi face un filmuleţ despre cum l-am ajutat, îl ajut. Părerea mea, Pietro, prietenul meu vechi, este că ar trebui să o asculţi pe Celia. Părerea femeii nu trebuie trecută cu vederea…
Mai trăgeau câte un fum, rostogolind fumul în încăperea în care atmosfera devenise sufocantă.
-… pentru că mereu vor fi nemulţumite de decizia luată. Iar o femeie nemulţumită în casă, e ca un ghimpe în încălţări. Să construieşti două trei camere în plus, este mult mai ieftin decât să te muţi. Gândeşte la câte îţi trebuie la o casă nouă, chiar mai mare, până te obişnuieşti cu spaţiul, cu vecinii, cu cartierul, sunt unii care nici după mulţi ani nu se pot împăca cu ideea că s-au mutat. Banii care crezi că îi economiseşti cumpărând o altă casă, se vor duce pe altceva. Aşa că mai bine, mai faci două trei camere. Vei avea şi spaţiul pe care ţi-l doreşti şi o familie fericită. Iar preţurile la materiale… îţi voi face o ofertă pe care nu o poţi refuza. Nu neapărat că voi vorbi la fabrici, că am oameni cumsecade acolo, care-mi sunt datori, dar încă am în unele depozite, materiale cumpărate pe nimic, de la oameni care nu mai aveau nevoie de ele. De la instalaţii electrice integrale, până la tâmplărie PVC şi orice material de construcţie de care are nevoie o casă. Îţi voi da la un preţ fără concurenţa. E ca şi cum ai cumpăra totul dintr-un singur loc. Nu-ţi face griji pentru transport, băieţii mei sunt oricând dispuşi să facă drumuri pentru tine, vechiul meu prieten. Îl ştii pe Giancarlo?! Acum, e tata de doi băieţei frumoşi. A fost la mine alaltăieri cu ei şi îi seamănă leit.
– Da, nasule, îl ştiu! Să-i trăiască! Nu l-am văzut de ceva vreme…
– Şi pentru că încă te iubesc, că pe unul din cei mai buni şi vechi prieteni, am nişte băieţi care îţi vor face lucrarea la cel mai mic preţ şi cât mai repede. Îmi sunt datori.
– Don Vindem Ieftin, nu ştiu cum să-ţi mulţumesc… mille grazie!
– Îmi mulţumești după aceea, bunul meu prieten. Mă bucur că ai venit la mine pentru consultanță. Arrivederci! Luca, condu-l pe Pietro, te rog!
Luca deschisese uşa şi îl lasă pe Pietro să iasă. Se întoarse spre Don şi îl întrebă.
– Don, îl conduc… normal sau pe ultimul drum?!
– Normal, Luca, normal… offf!
1 thought on “My old friend”