De ceva timp, s-au mutat în bloc la etajul doi, apartamentul în diagonală cu mine, o pereche. Mult timp, acel apartament a fost gol şi parcă lăsa o urmă de goliciune în bloc.
Aflaţi undeva la vârsta vieţii mijlocii, cam la 40 de ani, păreau o pereche de treabă. I-am ajutat să-şi care din mobilă, câteva fotolii cu gust, un pat dimensionat potrivit înălţimii lor, ceva mobilă de bucătărie şi zeci de cutii mai mici şi mai mari ce m-au făcut să mă întreb ce ar putea conţine.
Ne-am dedat la discuţii personale după ce am terminat treaba, la o bere în scara blocului. El, 42 de ani, cu început de păr cărunt, pe care nu încerca să-l ascundă spunând că îi dă o notă de înţelepciune şi îl făcea mai atrăgător femeilor. Am zâmbit, sperând că nu l-a auzit soţia. Nu aveau copii dar sperau că după următorul voiaj să se apuce serios de treabă. Ea, o doamnă înflorită, cu părul castaniu, pe undeva pe la 38 de ani, păstrându-şi din formele şi frumuseţea tinereţii, jovială şi cu gust pentru un zâmbet sincer. Făceau o pereche minunată şi mă bucuram că s-au mutat în bloc, sperând să mai luminează din bătrâneţea blocului. Navigator, îşi vedea soţia doar vreo 4 luni pe an, fiind plecat câte 5-6 luni cu o pauză între voiaje de o lună, două cel mult. Am încheiat discuţia spre seară, după ce i-am ajutat şi la montatul bucătăriei, cu promisiunea că vom relua berea după următorul voiaj.
Aşa cum şi arătau, au dat o nota de culoare veselă blocului, obişnuit cu vârsta înaintată a locatarilor, care mai mult erau vizitaţi de nepoţi. Dar după un timp, el a trebuit să plece şi liniştea s-a asternunt peste blocul nostru, linişte zgândărită doar de pescăruşii de pe acoperiş, ce încercau să-şi invete puii să zboare, făcându-i să plonjeze în gol de deasupra noastră.
Pe de-o parte erau drăguţi, să vezi puii cu ochii bulbucaţi de frică, ca apoi să le revină penajul colorat al bucuriei întinzându-şi aripile înainte de a se zdrobii de asfalt.
După o lună de la mutat, m-am întâlnit cu el pe scări, cărând nişte bagaje voluminoase.
– Plec în voiaj, vecine. Am o rugăminte, pentru că nu mai cunosc încă pe nimeni în bloc, te rog, dacă se poate, dacă soţia mai are nevoie de un ajutor, să o ajuţi tu. O să mă recompensez când mă întorc.
Am ridicat o sprânceană şi m-am gândit la ajutorul pe care i l-aş da ei în caz de nevoie. I-am promis că o să fac tot posibilul şi că îi voi da câteva telefoane de la meseriaşii pe care îi am la contacte, Tache instalatorul, Grigore electricianul şi Vasile zugravul. Şi că îmi face plăcere să-i ajut şi că nu e nevoie de nici o recompensă.
După o altă lună, cam pe când îmi savuram liniştit cafeaua în balcon şi priveam forfota începutului de zi, cu oamenii grăbindu-se spre destinaţii curioase şi cu un soare ce cu greu se ridică din moliciunea învelişului de nori, soţia obişnuieşte să-şi prelungească somnul dimineţii ceea ce îmi dădea timp să reflectez la petele de pe geamul balconului, o bătaie scurtă în uşa m-a făcut să tresar şi să mă întreb cine ar putea să bată aşa de dimineaţă, ştiind că femeia de serviciu nu bate decât pe la 10-11 ale zilei.
Am deschis şi în prag, proaspăta vecină, îmbrăcată într-un halat de baie ţinându-şi marginile halatului cu mâinile strânse, puţin zgribulită de frigul dimineţii de octombrie, mă privea cu ochii rugători şi cu părul răvăşit, câteva fire castanii căzându-i umede peste chip.
– Vecine, poţi să vii puţin să te uiţi la centrala mea, te rog? Am vrut să fac un duş şi când am dat drumul la apă a venit numai rece. Cred că s-a stricat!
– Imediat!
M-am uitat la soţie cum savura somnul sforăind a Mozart, mi-am pus o cămaşă mai groasă pe mine şi am coborît.
Nu mai fusesem în apartamentul lor de când se mutaseră iar când am intrat, am rămas plăcut surprins de atmosferă. Vecina avea gust nu numai la zâmbet sau, poate, gustul ei era în concordanţă cu gustul pentru decoraţiuni şi aranjamente.
Eu sunt un tip liniar, îmi ajung un pat şi un calculator într-o cameră ca să spun că este mobilată. Fără artificii, fără poze în cadre romantice, fără brizbrizuri împrăştiate în unghere care să mai coloreze cameră.
De cum am intrat în apartament, am fost izbit de multitudinea decoraţiunilor suspendate. Pe uşi, pe pereţi, pe noptieră, pe marginea mobilei, zeci de decoraţiuni cu gust care făceau camerele să se integreze intro atmosfera intimă. Nu erau aruncate alandala, ca o greutate ce-ţi apăsa ochii, ci aranjate într-un feng shui al decoraţiunilor. Gustul pentru artă artizanală şi manuală îşi găsea în formele expuse unul dintre cei mai mari admiratori. Nu era nimic la nelalocul lui, nimic care să intre în contrast cu plăcerea de privi, de a te afla în mijlocul lor. Câteva secunde a trebuit să ramam locului să-mi rearanjez ochii. Pe mijlocul peretelui din living, trona un şemineu fals înconjurat de arta de a aşeza lucrul potrivit în locul potrivit. Două fotolii, mai degrabă baldachine de zi, în mijlocul cărora o măsuţă de cafea strident completând atmosfera, câteva obiecte de decor întregind suspansul şi un covor gros făceau şederea în lumea decoraţiunilor, mai mult decât plăcută. Era ca şi cum preludiul ar începe înainte să te gândeşti la dragoste.
– De unde le-aţi achiziţionat, vecină?! O întreb încă admirând în rotocoale locul.
– De peste tot dar mai ales de pe Favi.ro. Găseşti orice, după gustul şi plăcerea fiecăruia.
Nu mai aveam nimic de adăugat şi am căutat centrala. Era pe balcon şi arăta un cod de eroare. Am ieşit pe scara blocului căutând ceasul. Sau cum i s-ar spune hardughiei ăleia de citeşte consumul de gaz. Am tras butonul de blocare şi înapoi pe balcon. Centrala începuse să toarcă frumos.
Începusem să mă gândesc că tot acest spectacol al frumosului, ar merita cel puţin o menţionare pe blog-ul meu.
Am intrat în baie şi i-am rotit robinetul de apă caldă. Câteva secunde şi mâna mi se încălzi.
– Gata, vecina, s-a rezolvat! Nu e nevoie să mai chemi vreun specialist. Sistemul centralei are un mecanism de siguranţă. Atunci când simte miros de gaz, poate veni de la orice miros mai puternic, are un buton afară care blochează gazul şi opreşte centrala.
– Vai, vecine, îţi mulţumesc din suflet! Nu ştiu ce aş fi făcut dacă se strica centrala.
– E, nu e stricată. Doar mai face aşa din când în când, de siguranţă.
– Mulţumesc încă odată! Cum aş putea să te recompensez?!
Stătea în mijlocul livingului, în atmosfera aceea de te făcea să te pierzi şi îşi lăsase halatul să cadă de pe ea.
2 thoughts on “Favi”