Avatar

Soarta a făcut să ne cunoaștem când aveam nevoie de cineva. Eram amândoi singuri, eu singur, ea singură. Printr-o serie de întâmplari obișnuite, nimic ieșit din comun sau extraordinar, fără povești de povestit nepotilor ne-am cunoscut. Virtual. O simplă cerere în prietenie și câteva mesaje amabile.
Încet încet, ne-am cunoscut mai bine si ea avea chef de vorbă si eu aveam chef de vorbă, căutam pe cineva cu care să discut sincer și am intrat în discuții ample cu subiecte dintre cele mai diverse. Obișnuite, oricum.
După un timp de discuții, diverse, ne-am dat seama că ne placem, că avem multe în comun și că ne întelegem de minune.
Am schimbat numere de telefon și am vorbit pentru prima dată. Voce caldă, ademenitoare, plăcută.
Petreceam foarte mult timp împreună și amandoi am căzut de acord că lipsea ceva. Poate că sexul real, poate că atingerea, poate că parfumul, cert a fost că ne simțeam neîmpliniți.
Așa că de comun acord, am intrat într-o cameră de chat virtuală, în care avatarele noastre făceau ceea ce le spuneam noi. Niște ochelari de realitate virtuală ne ajutau să fim aproape prezenți unul lângă celălalt. Pentru prima dată am strâns-o în brațe. Pentru prima dată am plâns de fericire. Era departe de mine la mii de kilometri, dar îi simțeam respirația și căldura trupului. Desigur că următorul lucru a fost să facem dragoste. A fost mai bine.
Într-un timp relativ scurt, lumea virtuală se shimbase pentru noi. Ne puteam plimba în voie prin parcuri și magazine. Lumea virtuală înflorea în jurul nostru, de la o simplă cameră virtuală în care stăteam toată ziua și ne hlizeam unul la celălalt, se transformase într-un mic orașel , cu alei colorate și magazine.
Trecând pe lângă cel mai vechi magazin deschis în mica noastră lume, un gând mi-a lăsat urme-n dorințe. Era un magazin de bijuterii, Indira pe numele lui de fată, și-și prezenta marfa elegant, într-o vitrină virtuală, plină cu cercei, inele de argint și coliere de argint. Ea mai stătea și privea și visa la ele probând căte una la fiecare trecere prin dreptul magazinului, dar mie îmi rămăsese în gând un inel de aur cu o inimioară montan-n vârf. Gândul acela care în lumea reală căpăta proporțiile unei cereri în căsătorie. De ce nu ar fi și virtual la fel de nobil și îndrăznet, atâta timp cat jumatate din timpul nostru era petrecut în aceea lume?!
O pană de curent m-a lăsat cu gândul în aer. Realitatea era puțin diferită, palpabilă și greoaie. Cred că mă simțeam mult mai bine în virtual decât în lumea reală, rece și singur. Am stat minute în șir cu ochii privind la un perete peste care timpul lăsase urme, observându-i crăpăturile și numărând denivelarile. Nu asta-i lumea mea, nu asta vreau să fac tot restul vietii!
Pana de curent dispăruse și imediat am zbughit-o spre magazin. Domnișoara din spatele tejghelei m-a intrebat cum plătesc inelul, cash sau cu cardul. Nu aveam de gând să mă duc acolo în lumea reală, așa că am plătit cu cardul virtual.
Cu un buchet de flori virtuale într-o mâna și cu mult curaj în cealaltă, o asteptam acolo unde ne întâlneam de fiecare dată. Aveam emotii!