Dușumeaua

De pe vârful coteţului, cocoşul făcea reclama soarelui „Cucuriguu!”
Îşi puse de cafea şi se îndrepta cât să pară că merge drept. Bătrâneţea avea un cuvânt de spus. Putea să se descurce singur şi refuzase orice fel de ajutor. Victor, fiul cel mare, îl tot bătuse la cap să ia un ajutor în gospodărie, dar refuzase elegant de fiecare dată.
Cât fierbea cafeaua, ieşi pe prispă, să prindă din măreţia soarelui. Îl privi câteva secunde, învelit în câţiva nori şi se bucura de semi-strălucirea lui.
– Hm! Azi o să fie vremea frumoasă. Sper să rămână aşa toată ziua.
Până să-şi termine gândul, un zdrăngănit venind de la laptop îl făcu să se întoarcă în casă. Deschise hardughia, aşa cum îl învăţase Victor atunci când i l-a adus şi apasă butonul verde.
– Voi nu aveţi somn de mă căutaţi aşa dimineaţa?!
– Bună dimineaţa şi ţie, tată!
– Bună dimineaţa, Victor! Unde arde, de mă căutaţi aşa devreme?! Că nici cafeaua nu a fiert.
– Hai ma’, tată, te deranjez dimineaţa că ştiu că după aia nu mai răspunzi, că te iei cu unele cu altele sau te duci la Grigore, la crâşmă.
– I se spune, birt de clasă, nu crâşmă!
– Da da, birt de clasă! Tată, uite de ce te-am deranjat. Am vorbit şi cu Florica şi am zis că a venit timpul să-ţi schimbi şi matale duşumeaua aia scârţâitoare.
– Da’ ce are duşumeaua mea?! Că e bună şi la fel de bătrână ca mine.
– Păi de aia, tata! E veche, are găuri, e mâncată peste tot şi mi-e să nu te împiedici să cazi şi să păţeşti cine ştie ce.
– Îhî!
– Îţi trebuie ceva nou, ceva care să te reprezinte, să-ţi fie de tăvăleală.
– Îhî!
– Am vorbit cu nea Todor, care are magazinul din centru cu de toate. Nu ştiam unde să ţi-l aduc şi ştiu că nu-ţi prea plac surprizele, aşa că o să ajungă la el vreo 60 mp de parchet din lemn masiv. O bunătate, aşa cum mi l-au prezentat cei de la Alma Parchet. Mai au ei şi alte forme de parchet, parchet triplustratificat si pardoseală SPC, da’ asta e după gustul lu’ matale. Masiv şi rezistent. Te rog, tată, lasă-i să te ajute, că am vorbit şi cu Haralambie, să treacă pe la tine azi, să mai vorbiţi şi să încerce să te mai îmbuneze…
– Îhî!
– … că aşa cum te cunosc, o să zici din prima, nu. L-am rugat pe Sofronie a lu’ Sandica, să ţi-l monteze. Contra cost. E totul plătit, tată, doar să vrei să-l pui. Şi nu durează decât o zi, cât ţi-l scoate pe ăla vechi şi ţi-l montează pe ăsta nou. Cu ăla vechi poţi să faci focul sau să i-l dai lu’ Sofronie.
– Stai, că fierbe cafeaua!
– Bine tată, sper să fi de acord cu el, că e tare bun. Noi ne-am pus în sufragerie şi acum parcă nu mai vrem să ieşim din ea. E călduroasă…
– Bine, bine, Victor! Pup-o pe Florica şi pe cel mic!
Se ridică de la masă cu ceaşca de cafea în mână şi se duse pe prispă. Soarele se aciuase cât de trei degete deasupra acoperişului coteţului şi strălucea moderat, încă învăluit în mireasma norilor. Se uită lung la poartă în aşteptarea lui Haralambie. Nu trecuseră decât câteva minute şi auzi o strigătură.
– Nea Marineeee!
– Ce-i ma’, de tipi ca disperatul?!
– Vino, bre, şi ia animalul ăsta de la poartă, că se hlizeşte la mine şi mi-e cam frică.
– Haralambie, doar se gudură la oamenii buni şi se bucură. Marcele, vino-ncoace, tată, că asta-i de viţă nobilă!
Dând din coadă la vederea lui Haralambie şi lătrând a bucuria revederii, Marcel se întoarse pe prispă luându-şi locul lângă picioarele lui nea Marin.
– Vino, potaie dezlânata, că pe asta nu merită să-l muşti! Ştiu că îţi place de el!
Afişând un zâmbet tâmp şi cu un caiet purtat la subraţ din care se vedeau ieşind nişte hârtii, Haralambie se îndreptă spre prispă, dând la o parte câteva găini ce-şi făceau veacul în curte.
– Să trăieşti, nea Marine! Bre, lasă-mă, că de când m-a muşcat potaia lu’ tanti Jeni, de stă lângă Oficiul Poştal, mi-e frică şi de umbra mea. Că tot aşa şi potaia aia, s-a gudurat pe lângă mine, pe la spate, până m-am trezit cu gura lui muşcând din glezna mea.
– Poate doar voia să testeze o mostră gratuită din tine, să vadă ce fel de om eşti.
– Nea Marine, eu ştiu că am carnea dulce, da’ nici chiar aşa! Deci, stai să-ţi explic de ce am venit la matale.
– Astonish me, Harlambie!
Apucă să-şi tragă scaunul sub el şi rămăsese suspendat în aer, cu fundul la jumătatea distanţei privind fix în ochii lui nea Marin. Deschise repede caietul în căutarea unei formule uitate, răsfoi câteva file, iar vântul începuse să adie cât să-i risipească cele câteva foi volante.
– Ia loc, Haralambie, că-ţi explic eu!
– Bre, să ştii că nu am ajuns la lecţia asta la franceză!
– Nu-i nimic, tu zi ce vânt te-a purtat încoa!
– Să vezi, nea Marine, ce-am aflat acu’ de dimineaţă, când am trecut pe la nea Grigore, că zice el că întotdeauna prima cinzeacă e din partea casei şi nu am putut să nu zic nu. O ştii pe Maricica?! O ştii, că ai dat peste ea.
– Vag.
– A lu’ Fane Fluieraş, ăla de canta toată ziua arii din canţonete la buze. Cică Maricica, s-a cunoscut cu unul pe net. Şi când zic cunoscut, îţi dai seamă la ce mă refer. Că a stat cu ăla bot în bot şi i s-a plâns lu’ ăla ca Fane Fluieraş nu ştie să facă nimic altceva cu buzele alea, decât să fluiere. Azi dimineaţă, Fane Fluieraş era disperat, că a fugit Maricica. Şi-a făcut un minim de bagaj şi dusă a fost. Era la Grigore, la prima oră şi se plângea săracu’.
– Păi ce să-i faci ma’, Haralambie, dacă omul nu o iubea cum trebuie.
– Hai că m-am luat cu vorba şi nu ţi-am zis de ce am venit de fapt.
– Nu mai repet, că iar dai iama în hârtii. Zi, Haralambie!
– Bre, matale ştii cât te iubesc eu, ca pe tatăl şi socrul meu la un loc, plus puţin și din vecinul Grigore! Că şi vecinul Grigore, e cam ca matale, da’ mai de departe. Aşa, ne vorbirăm noi, mai mulţi, Victor, Florica şi cu Sofronie, să te ajutăm puţin. Nu mult, că ştiu că te faci arşiţe când vrea careva să-ţi sară în ajutor.
Nea Marin zâmbi şi îl lăsa pe Haralambie să-şi continue tirada.
– Ne-am gândit noi, că meriţi şi matale un lucru bun în viaţa asta, că pe câţi i-ai ajutat, mulţi au uitat. Uite ce m-am gândit eu, duşumeaua aia a lu’ matale e veche şi ponosită. Eram să mă împiedic odată în ea şi să mă dau de-a berbeleacul. Ia să o schimbăm noi! Şi am găsit exact materialul care e pe gustul lu’ matale, se mulează perfect pe personalitatea puternică a omului.
– Tu citeşti de pe caiet sau ai învăţat pe de rost? Gata, Haralambie, opreşte-te că o să faci apoplexie!
Haralambie îşi struni privirea spre nea Marin, devenit o statuie gânditoare. Răsfoi câteva file din caiet, doar să pară că ştie ceva.
– Bre, nea Marine, vezi matale, de aia te iubesc eu, că mă înjuri elevat!
Soarele îşi risipi bruma de nori şi strălucea în grandoare. Pe prispă umbra cădea cât să-i ferească pe cei doi de dogoarea lui.


Pentru SuperBlog2021