Cristale

Ploaia se înteţise, cât să te facă ciuciulete după câteva minute de stat în ea. Un început de toamnă cu semne clare a ceea ce va fi, puţin frig iar vântul se juca cu picăturile valsând în culori. Încercam să ţin umbrela cât mai bine, să nu fie purtată de vânt. Din spatele meu, o voce blândă dar sigură pe ea, îmi spune.
– Sunt sigură că dacă o ţinem amândoi, nu mai fuge.
Stăteam în staţie în aşteptarea unui autobuz care întârzia să vină. M-am întors şi o femeie tânără, pe undeva pe la 22-23 de ani, cu părul negru lung şi ud din care se scurgeau picături de ploaie udându-i bluzonul crem şi rochia albă de catifea, se uită la mine rugătoare.
– Cu siguranţă! Poftiţi!
Am invitat-o sub umbrelă. M-a luat de braţ şi atunci am simţit uşorul tremur al corpului. Avea trăsături frumoase, în ciuda rimelului scurs şi a părului ud, pomeţii zvelţi şi ochii încă strălucind de la curgerea ploii. Se lipise de mine, căutând căldura trupului.
– Nu o să rezistaţi aşa.
– Sunt obişnuită. Am mers prin ploaie şi desculţă, să simt apa cum îmi udă tălpile şi nu am avut nimic. O să-mi revin!
– E cam frig şi se resimte. Iar ploaia nu dă semne să se oprească. Vreţi să mergem la o cafenea să ne încălzim cu un ceai? Am cam început să simt frigul.
Adevărul era undeva la mijloc, simţeam tremurăturile corpului ei care îmi transmiteau senzaţia de frig.
– Mergem!
La un colţ depărtare de staţie, o cafenea tocmai îşi deschisese luminile. Ne-am pus la o masă de unde puteam să vedem ploaia. Ceaiul cald şi căldura din interior contribuia la revenirea ei. Cu toate astea, continua să tremure, chiar şi atunci când mi-am pus geaca pe umerii ei. Ploaia o murase de tot.
– Sper din tot sufletul meu să nu răciţi!
Ţinea ceaşca de ceai cu amândouă mâinile, aproape de buze, suflând aburii ceaiului.
– Nuuu… creeed!
Vocea îi tremura mai mult, sfidând declaraţiile ei.
– Hm! Cred că e mai indicată o baie fierbinte şi apoi un ceai.
O priveam şi ochii începuseră să-şi piardă din strălucire.
– E un hotel aproape. Au condiţii bune. Şi cadă. Vreţi să mergem? Lăsăm autobuzul pe mai târziu.
Am pus răspunsul ei pe seama situaţie, probabil ar fi făcut orice să scape de tremurat, de hainele ude şi de uşoara creştere a temperaturii.
– Daa!
După 10 minute era întinsă în cadă, bucurându-se de beneficiile unei băi fierbinţi. Se înmuiase şi în acelaşi timp simţea cum îşi revine.
– Cobor să iau ceva de la farmacie şi să comand un ceai la bar!
– Bine!
Când am revenit, era încă în baie. I-am luat hainele ude şi le-am întins pe marginea balconului. Ploaia cădea dincolo de ea.
Am stat şi am reflectat situaţia. Am 50 de ani, sunt căsătorit dar niciodată nu mi s-a întâmplat să existe atâta naturaleţe în toată situaţia, în ciuda formalităţi, de parcă ştiam că trebuie să fac asta, simţeam că fac bine ceea ce fac, de parcă totul ar fi trebuit să se întâmple aşa şi nu altfel… Nu am reuşit prea multă reflecţie, că a apărut în uşa băii, cu un prosop pe cap. Restul, goală. Liniile trupului îi curgea într-o formă de vis, cu umerii înalţi, drepţi, cu sâni rotunzi scuturând din minte orice alt gând şi o întretăiere a coapselor într-un V adânc, erect. Chipul, curăţat de negreala întinsă a rimelului, radia o căldură emoţională iar ochii îi erau ca două cristale de iubire într-un ocean de senzualitate.
O priveam admirativ. Nu a încercat nici un gest să-şi ascundă goliciunea. A venit lângă mine, stăteam întins în pat, şi-a pus picior peste picior şi m-a întrebat.
– Presupun că aştepţi un fel de recompensă pentru felul în care ai avut grijă de mine?
– Domnişoară, nu am avut în gând decât să vă ştiu bine.
– Hm! Totuşi, un asemenea gest nu poate trece aşa… simplu. Ce ai zice dacă ţi-aş da o piatră semipreţioasă, un cristal natural. Să zicem… ceva care te-ar inspira, ţi-ar spori creativitatea?!
– V-aş întreba foarte serios, de unde scoateţi cristalul?! Apoi v-aş mulţumi.
Râse intens şi sănătos, făcând să-i tresalte sânii. Rămăsesem pironit cu ochii pe ei.
– E secretul meu. Iar ca secretul să fie mai adânc, ţin să te anunţ că port tot timpul cu mine un cristal care-mi aduce noroc. Ca să vezi, azi am avut noroc, cu tine!
Se duse pe balcon, scotocii un buzunar de la fustă şi revenii în pat. În palma întinsă ţinea o bucată de piatră strălucitoare, aducând a ceva ca o bucată de geam. În timp ce studiam piatra pe toate părţile, încercând să-i simt şi mirosul, am întrebat-o.
– Asta îmi va aduce inspiraţie?!
– Ai să vezi. Apoi îmi vei mulţumi! Cristalul cu noroc nu ţi-l dau, că cine ştie ce-mi mai rezervă ziua. Şi deja este impregnat cu parfumul şi energia mea şi funcţionează doar la mine.
Am râs, deşi ştiam că are dreptate.
Lăsă să-i cadă prosopul din cap, dezvăluind un par mai negru decât îl văzusem prima dată, ce-i trecea peste umeri. S-a apropiat de mine şi m-a sărutat.
– Asta nu face parte din recompensa. E din pură plăcere şi adâncă simpatie!
Am mai stat câteva ore în cameră, până i s-au uscat hainele. De fiecare dată când fumam ţigarea de după, mă certa.
Şi mă gonea pe balcon.
– Promit că nu mai facem dragoste dacă mai fumezi!
Nu s-a ţinut de cuvânt.
Ne-am despărţit ca doi prieteni vechi, strângându-ne de mani şi trimiţându-ne bezele din primul autobuz in care s-a urcat. Am rugat-o să-mi spună cum o cheamă, chiar când să urce în el.
– Gândeşte-te la un nume frumos pe care l-ai da celei mai frumoase femei pe care ai întâlnit-o. Încearcă, Maya!
Se pare că cristalul de inspiraţie chiar funcţionează. A doua zi am scris acest articol.